Lunile alea am trăit într-un fel de a doua viaţă, care curgea paralel cu prima, cea obişnuită, pe care o simţeam ca pe o coajă, un înveliş exterior de care mă lepădasem ca de o haină cenuşie, ponosită. Alunecasem într-o realitate nouă, în care eram în primul rând un corp, şi uneori mi se părea că nici nu exista altceva. De fapt, îmi simţeam corpul tot timpul, aşa cum nu mi se mai întâmplase, îmi plăcea să îl mişc, să îmi ating întâmplător şoldurile, talia, netezindu-mi o cută a hainelor, eram conştientă de fiecare parte din el, tot aşa cum până atunci îl ignorasem. Un fel de plăcere vagă, abia simţită, ca după ce ai făcut dragoste îmi persista în pântec, o moliciune a picioarelor, a braţelor, de lentoare a întregului corp mă transformau în altcineva, o persoană necunoscută, care mă speria. Mai târziu aveam să-mi amintesc momentele astea, când îmbătrânisem şi ceva nevăzut, aerul, o forţă neştiută îmi apăsase pe oasele bazinului, pe scheletul moale, ca de pasăre, cum zisese cândva Mitrică, deformându-l, lăbărţându-l, schimbându-i definitiv structura, fineţea, imponderabilitatea de altădată.

Dar atunci trăiam fără gânduri, făcută toată dintr-o materie nouă, strălucitoare. Niciodată n-am simţit mai puternic mirosurile din jur, totul era făcut din mirosuri pregnante, care se amestecau ameţitor, era solid, palpabil, făcut din carne moale sau din altceva, materie, oricum, nimic inefabil, nimic volatil. Adulmecam cu lăcomie şi mirosul de var cu care oamenii îşi dădeau pomii şi gardurile, şi pe al tomberoanelor unde putrezeau resturi din ceea ce cândva fusese viu, nimic nu mă scârbea, încât de mai multe ori m-am temut să nu fi rămas însărcinată. Am început să mănânc, am şi luat câteva kilograme, în sfârşit medicul de la policlinică a fost mulţumit şi a declarat că scăpasem de astenie. Războaiele au încetat şi ele, iar când le mai auzeam nu mă mai speriau, ajungeau la mine ca dintr-o viaţă trecută.

Mitrică pleca, dispărea şi câteva zile absenţa lui mă apăsa cu aceeaşi greutate cu care corpul lui mă ţintuise mai devreme în patul îngust din camera de lângă gară, îmi lăsase cheia şi uneori treceam pe acolo, doar ca să-i caut silueta făcută din aer şi miros de ţigară. Îmi petreceam după-amiezile plimbându-mă pe faleză, şi tot atunci am descoperit cu groază că, şi în absenţa lui, dorinţa persista. Dacă aş fi îndrăznit, m-aş fi culcat poate cu unul dintre colegii lui pe care-i întâlneam întâmplător pe lângă gară, cu unul dintre muncitorii tineri care îmi zâmbeau pe faleză, chiar dacă erau la braţ cu altcineva. Mi se făcea rău numai când mă gândeam la asta, ce-ar fi spus Linica, sau cei de la C., dacă ar fi ştiut ce fel de monstru se născuse în mine zilele alea şi continua să crească, acaparând tot ce fusese bun şi „aşa cum trebuie”, şi mă transforma acum, cum spuseseşi chiar tu, într-un om de nimic. O singură dată Linica, într-o seară când ajunsesem iarăşi târziu şi încuiaseră poarta, Iana era de mult în patul ei, mi-a zis, aş vrea să cred că, deşi mama şi tata sunt la C., nu o să ajungi ca fetele fără căpătâi care bat străzile Galaţiului. A zis-o cu blândeţea ei obişnuită şi m-a privit în ochi, în timp ce-mi aşeza în palmă o copie a cheii de la poartă.

Mai târziu, când au început certurile şi reproşurile, m-am simţit mereu vinovată pentru lunile alea, poate că de fapt Mitrică ştiuse, ghicise ceva. Poate că avea dreptate.

Când a murit, m-am gândit că poate cuvântul care ne definea cel mai bine viaţa, care stătuse ca un blestem între noi, era depărtarea. Într-un fel sau altul, fusese mereu punctul fierbinte al vieţilor noastre, sursa conflictului, a furiei, a dragostei. Mitrică voia mereu să plece, să fie în altă parte, ca şi cum aşa nu putea să-l ajungă din urmă ceva, ceva invizibil, misterios care-l hăituise toată viaţa. Înainte de câte o plecare, mă uitam la el şi-mi dădeam seama că nu mai era prezent decât cu corpul, privirea călătorea deja, era absentă, vedea deja, cu ochii minţii, drumul de fier care se aşternea în faţa lui. Depărtarea îl atrăgea ca un magnet, cu promisiunea că va găsi acolo un lucru ce nu s-ar fi putut niciodată afla aici, unde eram eu, existenţa noastră comună. Din materia ei subţire, invizibilă, dar atât de concretă se năşteau monştrii care-i populau închipuirile, transformând crizele de gelozie în războaie interminabile, care ne lăsau pe amândoi sleiţi. Firul ei perfid, întortocheat, care se întindea de-a lungul căii ferate lăsate în urmă, ne unea mai mult decât o făcea camera noastră de zi, din apartamentul minuscul, unde eram de cele mai multe ori mai departe unul de altul ca oricând. Tot la capătul ei se năşteau dorinţa, ruşinea, regretul.

Dragostea însemna depărtare, la fel şi ura.

Când a intrat în stop cardiac eram în salon, îi dusesem nişte supă, totul pasat, făcut lichid ca să poată înghiţi. M-au scos de acolo cât l-au resuscitat, pe urmă mi-au spus că pot să intru, nu mai reuşiseră să facă nimic. Într-o cană ardea un capăt de lumânare, nu ştiu de unde apăruse. Am semnat nişte hârtii, tot ce mi-au pus în faţă. Când m-am trezit în faţa spitalului, era linişte, după-amiază, aproape nimeni în staţia de autobuz. Am stat acolo şi am aşteptat, poate mai bine de jumătate de oră, să vină autobuzul care să mă ducă în Micro, când m-am urcat în el eram câteva persoane, era un aer cafeniu, ca în adâncul unei păduri toamna.

Am aşteptat momentul de euforie care se spune că urmează după eliberarea dintr-o căsnicie nefericită. Dar zilele treceau şi eu n-am simţit nimic decât nevoia de a curăţa bine casa, am început cu debaraua, din care am scos hainele lui: bluzele din bumbac mercerizat, de fapt, un material sintetic pe care nu-l putusem suporta niciodată, tu îi ziceai material plastic, puloverele de PNA, paltonul cu guler raglan, avea buzunare cu laist, eu îl modificasem cu mâna mea, să fie cel mai elegant când se ducea la şedinţele de sindicat, o scurtă de relon, cămăşile albastre şi două perechi de pantofi, unii perforaţi şi unii negri, de toamnă. Le-am dat de pomană sau le-am aruncat, unele erau ciuruite de molii şi nu se mai puteau purta. Când am deschis debaraua, nori de molii maronii au izbucnit afară, de parcă fuseseră ţinute închise acolo, le-am prins cu mâinile goale şi le-am strivit, a durat minute bune, la sfârşit, praful întunecat de pe degete mi-a întors stomacul pe dos. Am pus restul hainelor afară, în vântul rece de noiembrie, şi le-am lăsat acolo până a ieşit mirosul din ele, şi s-au umplut de răcoarea frunzelor putrede şi a primei zăpezi. Am frecat parchetul cu petrosin, am şters covoarele şi am zugrăvit singură baia, cu nişte vopsea pe care am găsit-o pe balcon, printre lucrurile lui. Am aruncat tot ce îi aparţinuse, inclusiv geanta de scule şi taburetul pe care stătea în balcon când fuma. Pe urmă m-am aşezat pe fotoliu şi l-am sunat pe Nicu. A doua zi m-a aşteptat în Gara de Nord, cu un buchet de crizanteme galbene din care tot cădeau petalele. Au căzut tot timpul, pe stradă, în taxi, în scara blocului unde m-a pufnit plânsul în timp ce aşteptam liftul, dacă cineva ne-ar fi urmărit ar fi găsit cu uşurinţă drumul până la blocul lui Nicu. Din când în când îmi pipăiam arcada stângă, încă învineţită de la ultima ceartă cu Mitrică, ultimul loc în care mai exista vreo urmă de-a lui. Am stat şase luni la Nicu, de când s-a încălzit vremea mai mult pe balconul care dădea spre depou, holbându-mă la plopii care întâi au fost negri şi sfrijiţi, şuierul lor uscat îl auzeam şi noaptea-n somn, prin cercevelele prost îmbinate, pe urmă verzi, acoperiţi treptat de muguri care în aprilie s-au transformat în frunze tremurătoare, iar în iunie au acoperit totul cu puful argintiu, ca o zăpadă uşoară, de noiembrie. Atunci mi-am strâns valizele şi l-am aşteptat să mă ducă la gară. În lunile alea, pe patul tare adus de cine ştie unde pe balcon şi instalat acolo, sub o prelată gri, culcată pe o parte, cu genunchii strânşi sub un pled din păr de cămilă pe care l-am luat mai târziu cu mine, la Galaţi, am privit în fiecare zi zeci de autobuze care plecau în zori, într-o procesiune nesfârşită, cu luminile roşii apărând din adâncul de întuneric, ca de la fundul unei ape, ca să se întoarcă seara, sub aceiaşi plopi neclintiţi, prin care se scurgea încet viaţa fiecărei zile.

Nina era la Olteniţa, la rude, taică-su avusese cârciumă în gară şi era unul dintre cei mai bogaţi oameni din oraş, dar când au venit comuniştii le-au luat aproape tot. Seara schimbam patul tare din balcon pentru somiera ei înzorzonată, sub cuvertura de mătase cu funde dădeam peste o viaţă străină, de care mi-era groază ca de o fantomă, în cameră plutea totul în parfumul ei greoi, dulceag, deşi mutasem în baie sticlele goale de Eau de Mouson, cutiile de pudră Adeline, în care praful rozaliu se pietrificase şi mirosea a cretă. Sub franjurii cuverturii dădeam mereu peste pantoful cu taloneta înaltă, care păzea ca un câine credincios budoarul stăpânei. Când s-a întors două zile de la Olteniţa, pentru câteva treburi în oraş, Nina s-a încruntat văzând că îi mutasem lucrurile, dar n-a zis nimic. La plecare, şi-a lăsat hainele murdare împrăştiate pe pat şi prin cameră, o farfurie cu resturi de la prânz pe noptieră, dar a luat pantoful cu talonetă, sau poate doar l-a mutat în altă parte. Cum era oare dragostea cu o astfel de femeie? mă întrebam reuşind în ultimul moment să mi-l gonesc pe Nicu din minte. Nici eu, nici Ioana, nici una dintre femeile pe care le cunoşteam nu aveau atâtea sticle de parfum, vechi, goale, cu etichete exotice în limbi necunoscute, cu literele înflorate umplând spaţiul transparent al sticlei curbate. Nici una nu avea furouri de saten în culoarea piersicii, care să cadă reci şi grele pe corp, alungind forma sânilor şi lipindu-se de cea a feselor. Cum arăta oare piciorul mai scurt al Ninei, cu deformaţia ireversibilă a labei, şi glezna mai scurtă şi subţire, cât cea a unui copil? Atâta reuşisem să văd, pentru că Nina purta şi vara pantofi închişi sub fustele lungi de sub care nu se zărea nimic. Oare şi acolo pielea era la fel de întinsă, albă şi moale ca peste tot? Ioana povestea că, în vara războiului, cât locuise la ea, Nina o punea să o dea cu cremă pe tot corpul, de două ori, până nu-şi mai simţea mâinile. Nina, care n-a fost niciodată cu adevărat bătrână, care n-a avut copii, care a înghiţit verde de Paris şi l-a sunat pe Nicu la fabrica de pâine, chemându-l la telefonul central, să-i spună că se uită în oglindă cum moare. Senzaţia stranie de la înmormântare, cu soră-sa, Lenuş – într-un costum de mătase în dungi negru cu bej şi o pălărie cu voaletă, rămasă din timpul războiului şi dată la întors –, care îi semăna leit, mai puţin la şchiopătatul vizibil şi la buzele de un roşu aprins, aşa cum purtase Nina toată viaţa, pierzându-se pe aleea centrală, cu copacii desfrunziţi pe fundal. Ce melodramă ieftină, nu te-ai putut abţine tu, care n-ai iertat-o niciodată pentru lunile alea din timpul războiului, când Nicu era pe front şi, câtă vreme locuiseşi acolo, te transformase în servitoarea ei.

Sandu vorbea altfel despre Nina, o considera o femeie care pierduse totul, şi care pornise în viaţă singură şi ocolită de noroc. O ducea uneori la câte un restaurant, să mănânce o friptură şi să bea un pahar de vin, zicea el. Nina era mereu o apariţie, cu pălăriile ei extravagante şi rochiile de mătase în dungi, care trebuiau să-i mascheze piciorul mai scurt. Cred că pe Sandu îl fascina restul ăla de lux şi eleganţă – cu rochiile refăcute, chiar aşa, demodate şi găurite de molii, cu materialele în culori pălite – ce era totuşi atât de diferit de cenuşiul care începea să se întindă în jur, ca ultimul strigăt al unei lumi dispărute. Poate îl mai fascina şi altceva, o văzusem pe Nina cum se comporta în preajma bărbaţilor, când ieşeam undeva, uneori Nicu ne ducea pe toate trei la o grădină de vară şi ea era mereu centrul atenţiei, cu râsul care i se auzea din stradă şi felul cum îşi arăta strungăreaţa dintre dinţii din faţă, de un alb perfect. Câtă vreme stă pe scaun, e frumoasa balului, murmurai tu aproape fără să-ţi mişti buzele, arătând spre piciorul diform pe care şi-l ascundea întotdeauna sub poala fustei, sub faţa de masă, lăsând să se vadă doar botul mic şi ascuţit, de şoarece, al pantofului cu talonetă. Nina ştia că oricare dintre bărbaţii care o priveau îndelung, unii însoţiţi de neveste sau iubite, s-ar fi întors imediat dezgustaţi la partenerele lor, dacă ea s-ar fi ridicat de pe scaun alăturându-se perechilor de dansatori, dar n-o făcea niciodată, şi câtă vreme rămânea aşezată era, cum ziseseşi, cea mai atrăgătoare femeie din local. Atunci am înţeles ce găsise Nicu la ea, Nina era mai întâi de toate un corp, unul care emana o dorinţă grea, de mult neîmplinită, o singură privire de-a ei dădea gata orice bărbat, oricât de sătul de dragoste.

Zgârcitul de Nicu n-ar fi scos-o nicăieri, zicea Sandu, prefera să strângă mereu banii, el ştia pentru cine, nici nu aveau copii, şi el oricum se învăţase cu puţin şi în sărăcie, ca în timpul războiului. Fabrica, fabrica şi iar fabrica, atâta ştie Nicu, râdea Nina, cu dinţii ei rotunjiţi, perfecţi, de fată de cârciumar, pentru care o invidiaseşi mereu. Noi nu avuseserăm niciodată suficient calciu, şi ăla care fusese ni-l mâncaseră sarcinile, ziceai. Adevărul era, ca întotdeauna, undeva la mijloc, copii nu aveau pentru că Nina nu putuse să aibă, din cauza bolii, iar Nicu învăţase lecţia cumpătării devreme, în anii dinainte de război, când trebuise să se descurce singur, la facultate, în Bucureşti, când intrase în serviciu, la fabrica de pâine, înainte să avanseze. Acum, toate obiceiurile lui îmi stârneau mila, borcanul de sticlă în care încă aduna mărunţişul, chiar dacă unele monede se schimbaseră şi nu mai valorau nimic, faşele de bumbac înfăşurate în jurul picioarelor, ca să-i ţină de cald şi să nu consume gazul, florile deja ofilite pe care ţigăncile viclene i le vindeau mai ieftin, şi care a doua zi trebuiau aruncate, felul cum aduna ultimele picături de sos cu o bucăţică de cozonac, ca să nu mai înceapă altă felie de pâine. Pâinea, spunea la fiecare sfârşit al mesei, adunând firmiturile de pe muşama şi punându-le cu grijă pe balustradă pentru guguştiucii care se auzeau toată ziua în plopii autobazei, nu se aruncă. E un păcat şi o lipsă de respect pentru cei care au muncit s-o facă. Copiii îi învăţaseră pe dinafară cuvintele şi îl maimuţăreau pe la spate, mimând seriozitatea imediat ce îşi întorcea privirea spre ei.

Când intrase el la fabrică, funcţionar, era încă student, antrepriza „Bob de grâu” se ocupa cu morăritul, mai târziu s-a trecut la producţia de panificaţie. Ani de zile a mers în clădirea roşie, dărăpănată de pe malul Dâmboviţei, care tremura mereu din toate încheieturile ca o fiinţă vie, sub vânturile care măturau malurile râului indiferent de anotimp. Erau mai multe clădiri, de diferite mărimi şi forme, toate de cărămidă roşie. Oriunde ai fi intrat, găseai acelaşi miros, de pâine sau de făină umedă, chiar şi în cea unde nu erau decât birouri, şi lui Nicu i se părea că praful alb era peste tot, în toate colţurile, printre dosarele care nu apucaseră să se învechească. Mirosul îi amintea de casă, de C., de bucătăria de vară unde Ioana mare frământa aluaturi care dospeau dând în cele din urmă pe afară din vas, coca era vie, asta învăţaserăm de când încă eram foarte mici, se mişca, în ea era o viaţă străină şi misterioasă care se lega cumva, la fel de misterios, de propriile noastre vieţi.

Deasupra intrării în clădirea lui se montase un ceas uriaş, de mare precizie, după care îşi potrivea ora tot cartierul. Împreună cu Nicu, care la început nici nu avusese ceas, dar apoi îşi cumpărase unul la mâna a doua şi continuase să nu intre în fabrică până nu îl întorcea şi îl potrivea la secundă după orologiul elveţian. Toată viaţa, îmi zisese atunci, în primele seri petrecute pe balconul de deasupra autobazei, i se păruse că îl aude şi, într-un fel, continuase să-i ordoneze zilele. Pe atunci, când nu veniseră comuniştii şi fabrica nu fusese naţionalizată, patronii umblau prin toată Europa să aducă utilajele cele mai noi, şi totul era în plină dezvoltare. Pe urmă se schimbaseră lucrurile, franzelele se produceau la tonă şi erau bune doar o zi, imediat miezul se făcea verzui şi acru, găseai în pâine tot felul de lucruri, sârme, mizerii, cine ştie în ce condiţii le făceau. Până la urmă s-a ales praful de tot, acum era acolo un depozit de echipamente industriale, trecuse o dată de curiozitate să vadă ce mai rămăsese din vechea fabrică, pe frontispiciu încă se mai vedea urma ceasului elveţian.

– Ai observat, îmi spusese când se întorsese acasă, că peste tot unde a fost ceva înainte – înainte de ‘89, voia să spună – acum e un depozit? Indiferent de ce, te şi miri ce avem atâta de depozitat, ce e în depozitele astea, că de produs nu se mai produce nimic?

Acolo, în clădirile roşii ale fostei fabrici, într-un demisol inundat mereu primăvara, printre cadavrele de şobolani care miroseau dulceag şi rastelurile cu ustensile, înconjurat de sacii cu cereale mucegăite, şi-a clădit planurile de viitor, temeinic, cu răbdare, cum făcuse lucrurile toată viaţa.

– Şi Nina a fost parte din planurile astea, cu banii cârciumarului de la Olteniţa, comenta Sandu în treacăt, de câte ori se ivea ocazia.

– Nu e adevărat, îţi aminteşti greşit! te înfuriai tu, şi eu mă întrebam dacă amintirile pot fi greşite. Banii cârciumarului se duseseră dracului, continuai tu, ca şi cârciuma, ştii foarte bine!

– Dar dacă era un om de onoare pleca şi el când comuniştii i-au arestat pe patroni şi i-au lăsat să crape în puşcării, dacă nu cumva i-au ajutat un pic.

– Adică ce vrei să spui cu asta, cum i-au ajutat? Ai fost tu acolo să vezi? Şi ce-ai fi vrut să facă Nicu, un băiat sărac, din C., ce rezolva dacă rămânea pe drumuri, îi ajuta cu ceva?

– Vreau să zic că pe unul l-au aruncat de la etaj din sediul prefecturii, toată lumea a ştiut, chiar dacă ziarele n-au scris nimic. Cum a mai putut Nicu să intre pe poartă a doua zi, când crescuse odată cu fabrica, şi de la un funcţionar cu biroul la subsol ajunsese director? Şi director a rămas şi când s-a schimbat regimul, oare cum a fost posibil?

– Nicu a fost un sfânt, izbucneai tu imediat şi te bufnea plânsul, a fost prea bun ca să-l dea afară, şi comuniştii ăştia de care zici ţi-au dat un apartament când stăteai în gazdă cu aragazul în aceeaşi cameră unde dormea copilul, şi păzeai noaptea butelia să nu răsufle şi să moară sufocat. Ne-a ţinut în şcoală pe mine şi pe Sofi şi ne-a găsit serviciu, şi dacă nu era el nu ştiu ce se întâmpla cu sora mea.

„Sora mea” era una singură pentru tine: Iana, pe care, după moartea Linicăi, Nicu o adusese la Bucureşti.

La plecare, am îndesat în fundul valizei unul dintre furourile rozalii ale Ninei, a fost singura dată când am furat ceva. Încă îi visam talpa rozalie, mică, pe care n-o văzusem niciodată, cu degetele de fetiţă, sidefate, luminând întunericul de mormânt al dormitorului ei. Multă vreme am continuat să visez şi plopii ăia, care se terminau brusc, înţepând cerul gri, indigo, roşiatic, după cum treceau anotimpurile.